Cafeaua are loc de cinste în viața mea, este una din marile mele plăceri. Nu mă trezește, nu mă energizează, îmi place că-i fierbinte, aromată și amară. Simplă ca mine: fără lapte, fără zahăr, neagră și amară. Și totuși, această simplitate a devenit foarte complicată, iar comandatul unei cafele s-a transformat într-o corvoadă. O cerere banală „Aș dori o cafea simplă, neagră” se dezlănțuie într-un interogatoriu demn de cel mai bun agent natural SRI, femeia. Lungă, scurtă? grasă, slabă? espresso, americano? spumă, fără spumă? lapte de vacă, de crocodil, de pătrunjel? În acel moment de avalanșă verbală, de anchetă soră cu o conversație la DIICOT se pot întâmpla două lucruri: dacă ai o zi bună, încerci să explici cu mai mult sau mai puțin succes, dacă ai o zi bună, dar pe negativ, accepți orice numa să nu-l/n-o mai auzi cum terfelește clipa ta de bucurie și liniște în brațele unei cafele bune. Indiferent de care zi bună ai, oricum o ia la vale mai ceva ca o alunecare de teren după defrișări masive. Și uite așa simplitatea devine o chestiune de interes pentru cercetătorii britanici când tu ai vrut doar o am(ă)râ(tă) de cafea. Maria Popovici o zice mai bine ca mine și cu mai mult umor, bineînțeles. Recomand. https://www.youtube.com/watch?v=1d_-qcrowxU&t=639s
Hormonu și neuronu neînteleși
Leave a comment