Neuronu' Hormonal

Articole

  • Odă originalității

    Maricico, maică! Am îmbrățișat azi 10 fete convinsă fiind că ești tu, nepoțica mea iubită! Părul ars de atâta vopsit, dar lung până la dos. glet pe față atâta de gros că nici grimasele pline de lehamite nu se mai văd când îți zice mă-ta : Du-te la școală!, dar mai ales rujul!Da, maică, rujul ăla maro în degrade care zice „pot să mânc câtă ciocolată vreau că nu mă îngraș”! Iartă-mă, maică, dar la vârsta mea nu mai sunt vulturul care își dădea seama de la 1 km că vecinul de la 2 ”a stat la o ședință târzie” la birtul din colț cu pretenarii. Pardon, cu bros? Ajută-mă să te identific că în caz de Doamne feri numa după amprente ne mai putem da seama care Maricică din 10 milioane ești!

  • Viața privată în România

    Acest concept în România este relativ nou, să nu uităm că înainte de a avea camere de supraveghere am avut vecini de supraveghere. Sigur că ei încă există, dar parcă nu la fel de mulți ca în vremurile de haur. Probabil că din acest motiv, de noutate, practica are lacune. Ce vreau să zic cu asta? Să presupunem că tu ca personalitate ești genul discret, „dai din casă” cu zgârcenie și „decât” unei mâini de oameni aleși speciali să-i torturezi cu prostiile tale. Dacă vrei să-i zici introvertit, zi-i, eu una nu cred că se califică, dar nu contează eticheta, zi-i cum vrei. În rest, nu că te ascunzi sau că ai nu știu ce secrete, ești un simplu om cu probleme și nevoie omenești: mai o decepție în dragoste, mai o problemă de sănătate, ba ți-ar mai trebui ceva resurse pecuniare, în fine, cum am zis, telenovelele uzuale pe care le întâlnești la tot pasul. Atâta doar că tu preferi să-ți trăiești bucuriile, trimfurile, problemele, pierderile în intimitatea ta și a bulei matale. Eu zic că-i rezonabil, nu? Să decizi tu cine ce info are despre viața ta. Doar că „realitatea din teren” zice o altă poveste…și anume că și dacă vrei și încerci ACTIV să ții pentru tine alea ce-ți aparțin ție personal (nu e redundanță de pronume și pronume posesive, e accentuare pentru dramatizare) nu ai efectiv cum. Cel puțin, așa se desfăsoară povestea în dimensiunea mea. Viața mea personală a fost un soi de meniul zilei de-alungul vieții, deși am ținut cu dinții de intimitatea mea propie și personală. Și aici includ și social media, nu doar simpla existență offline care devine tot mai nerelevantă, de altfel. Încă o dată: chiar și încercând în mod conștient, activ și decizional să păstrez pentru mine și bula mea chestii am eșuat cu brio. Nu mă înțelegeți greșit, oamenii sunt empatici, vor să ajute, cum și cu ce pot ei, dar uneori tu vrei „decât” să-ți porți dramele cu tine și atât. Sunt zile când tu îți dorești doar să treci peste ziua aia cu Mercur retrograd așa cum poți și mai ales FĂRĂ SĂ VORBEȘTI despre ce te macină. Că nu vrei, punct. Dacă ajută la înțelegerea „ciudățeniei” mele, atunci gândiți-vă că-s nesociabilă, taciturnă, prost dispusă, orice vi se pare vouă potrivit și mă lasă pe mine să-mi ruminez interior zbuciumul. Când voi dori să „ies” la lumină fac event pe FB și chem tot poporul. Dar sunt convinsă că atunci n-o să mai fie nimeni interesat dintr-un motiv extrem de simplu: la acel moment, toți vor fi fumat deja criza mea existențială, vor fi emis păreri, judecăți, sfaturi etc. Profit de această ocazie să NU-mi cer scuze că nu procesez trebile în ritmul lumii și să-mi văd de tristețile și bucuriile mele după cum pot eu. Mulțumesc anticipat, H&N pă invers

  • Modelul meu…

    Sunt absolut și total „îndrăgostită” de femeia asta. De Maria Popovici, zic. Îmi place de nu mai pot cum gândește și cum le zice. Sunt heterosexuală că altfel nu mă lăsam până nu o cuceream. Și am dat zilele astea peste acest podcast și încă odată m-a dat peste cap cu ce chestii faine, înțelepte, cum se prezintă cu varianta ei de poveste. Nu știu dacă am zis: sunt fană maximă!

    H&N entuziasmați

  • Speak now or forever hold your peace

    Mă gândesc că ați recunoscut cu toții celebra replică de mai sus (da, toți, lasă-mă să mă mint singură azi). Și anume discursul preotului din filmele americane atunci când pune lațul, pardon, pirostriile unui cuplu mega îndrăgostit. Semnificația în acest context este următoarea : „dacă n-ai nuci cu o coajă suficient de tare să le zici că-i mâncă divorțul peste doi ani sau că el/ea exersează deschideri celebre de șah cu vecinu/vecina, atunci taci d3@q din gură pentru eternitate”. Mai exact, nu cu bârfa la prieteni, nu confidențe secrete la tot cartierul, taci și atât, pentru totdeauna. Și, brusc, inspirația a lovit pixul meu magic ca zăpada în miez de iarnă pe autorități, care a scrijelit următoarea întrebare: de ce nu folosim aceste cuvinte înțelepte și în alte contexte? Așa-i că ai ridicat din sprânceană de curiozitate? Citește oricum doar ca să faci o pseudo-scriitoare să se simtă bine. E gratis! Iată câteva instanțe în care peretele ar face singur gaură ca să intre proverbiala nucă.

    1. Politicienii „ie” toți hoți și jefuiesc poporul? Speak now (în contextul care contează: marșuri, greve, petiții, vot etc.) or forever hold your peace (ciocu mic și joc de glezne dacă n-ai nuci să faci ceva în sensul ăsta)
    2. Te enervează „țăranii” care aruncă gunoiul pe jos? Fă ceva util sau ține-și gura. Să înșiri cuvinte e inutil și pierdere de vreme. Ridică hârtia aia și du-o la coș sau ciocu mic și joc de glezne.
    3. Vecinii din bloc n-au pus nici unul mâna pe lopată ca să curățe zăpada să nu-și rupă careva crengile din dotare? Fii tu deschizător drumuri la propriu și la figurat sau tacă-ți fleanca că și tu ești tot „un vecin”. Iată ceva ce am putea lua de la americani care ar fi cu adevărat util nu doar Valentini și alte din astea… H&N iritați

  • Minciunile pe care ni le spunem singuri

    Trendul contemporan zice că specia noastră înțeleaptă pune mare preț pe a fi rațional și obiectiv în primul și în primul rând. Mă face să râd fraza asta pentru că și eu am pus asta ca axiomă pe lista valorile mele până m-am prins că minciună mai mare nu există. Tot ce facem, spunem și decidem se bazează pe sentimente și apoi ne spunem că suntem pe rațiune nu pe simțire. Am mai scris despre asta, nu asta vreau să zic acum. Altceva vreau să accentuez azi : cred cu tăria unui alcool dublu rafinat că suntem incredibil de pricepuți la a ignora realitate și a găsi pretexte pentru orice nu se aliniază cu „rațiunea” noastră (a se citi dorințele, visurile, așteptările etc). Meandrul concretului și al imediatului din jurul nostru ne dă 404 instant și atunci ce facem? Ne tragem o „raționalizare” care ne calmează anxietățile. Orice, absolut orice mai puțin acceptarea realității și consecințele acesteia, dacă nu acționăm promt. Nimic nu demonstrează mai clar orice cum o face o mână de exemple bine alese:

    1. El e băiat bun, nu înșală (da, așa e corect), dar c*&$a aia l-o amețit de cap până o cedat.
    2. Nu înțeleg de ce sunt grasă/gras mânc foarte puțin. Uite e 12 și eu n-am mâncat nimic încă, doar un croissant, niste covrigei, resturi de chipsuri de aseară și O SINGURĂ ciocolată. Este atât de frustrant!
    3. Șeful glumește, mâna aia pe fund a fost așa, ca să-mi arate că mă apreciază.
    4. Am prieteni buni, doar că-s ocupați, de aia n-are nici unul niciodată timp să ieșim.
    5. Merem la război ca să fie pace.
    6. Se uită el/ea la mine în telefon, mailuri, corespondență, mă interoghează unde mă duc cu cine, de ce, cât timp și dezaprobă vestimenția, dar mă iubește și i-e frică să nu mă piardă, de aia.

    Poate vă regăsiți, poate nu, dar sigur aveți și voi minciunile pe care vi le ziceți, așa cum le am și eu pe ale mele. Sper doar că mă voi trezi curând înainte ca aceste raționalizări să aibă urmări nasoale. Principiul numărul unu în meditație (da, meditez așa amatoricește, folosind aplicația Calm) este Accept what is! (d-aia că e în engleză aplicația) și asta m-a învinețit tare de la căzutul pe gânduri.

    H&N filosofici și raționali

  • The Romanian Patient

    Ultimele 6 luni din viață mi le-am petrecut în rolul de pacient. Dintre toatele rolurile pe care mi le-am luat sau mi s-au dat pe ăsta îl urăsc cel mai mult. Cred că această afirmație nu este nici o surpriză pentru nimeni de pe planeta asta. Bănuiesc că toți vrem să fim sănătoși și bogați în loc de bolnavi și săraci. Acest post nu este despre truisme redudante ci despre refulare. Da, sunt aici să mă plâng că acest rol le-a anulat și le-a înghițit pe toate celelalte și mi-a activat multe sentimente nasoale. Deci a ajuns să nu fie doar durere, izolare, renunțare la activitățile care-mi plac, ci și frustrare, anxietate, disperare pentru că nimeni nu reușeste să înțeleagă de ce corpul meu reacționează așa etc. Eu sunt ceea ce societatea numește „o muiere independentă cu o minte a ei proprie pe care ține s-o folosească chiar și conștientă fiind că nu le știe pe toate” care de fapt înseamnă că sunt cineva care își duce luptele și caută soluții așa cum poate și știe și nu așteaptă mură în gură, doar umanul și normalul sprjin și ajutor, când îl cere. Dar iată că mi-am găsit nașul și nu orice naș, unul care pare decis să mă jefuiască de bucuria de a trăi, de a mă face să vânez orice posibilă soluție care până acum s-a dovedit ineficientă. Acest „capăt de linie” sau fundătură, dacă doriți, este foarte, foarte greu de dus mental. Sunt convinsă că acest lucru îmi afectează și starea de sănătate precară, însă nu am instrumentele necesare să gestionez altfel situația. Cel puțin, nu în acest moment. Am norocul de a avea posibilitatea să căut ajutor medical în altă țară datorită familiei mele căci sistemul medical românesc clar nu este capabil să mă ajute. Mi-a dovedit-o de-a lungul celor 15 ani lungi de când caut cauza și soluția problemelor mele de sănătate. Știu că sunt norocoasă să am această opțiune împreună cu posibilitatea financiară, dar și sprijinul familiei și prietenilor. Însă, faptul că sunt „pă supraviețuire” și nu „pă înflorie” atârnă greu pe psihicul meu. Ce fac ca să-mi alin tătă cele? Ce activități mă țin pe linia de plutire? N-aș fi bănuit vreodată asta despre mine, dar cât trăiești înveți. Shoppingul! Profit că sunt reduceri. Adică în loc să țin de bani că Mama Omida zice că voi decarte munți pentru a mă stabiliza cât de cât, eu mă scald în siteuri de țoale. Da, atât de superficială sunt! Pregățiti-vă să vă cer bani!

    Neuronu amorțit și hormonul în vrie…

  • Femeia feminină vs. femeia masculină

    Am mai atins acest subiect, dar îmi tot reapare în ogradă ca o buruiană încăpățânată care nu doar că se întoarce după fiecare sesiune de plivit ci ÎNFLOREȘTE. Și atunci crește testosteronul bărbatului din mine ducând la un post scris bătând cu pumnul în masă. Ascultă aici!

    N-ai loc de mine la meciul FC Aleargă unii după minge cu FC Aleargă alții după aceeași minge dar îmbrăcați în altă culoare?

    N-ai loc de mine când fac pană și nu știu unde mi-e roata de rezervă sau mai exact nici nu știu dacă am roată de rezervă?

    N-ai loc de mine la raftul de bere din Kaufland?

    Masculinitatea mea zice că răspunsurile la aceste întrebări variază de la : “ești în acea perioadă a lunii” la “ți-a dat iubi papucii”?

    O să vă zic un mic secret, ca de la bărbat la bărbat: nu există femei masculine, există femei care fac ce trebe ca să trăiască. Gândește-te la asta data viitoare când îți aștepți rândul la stilist.

    H&N pă pamflet

  • 27 de pași…

    Cred că eram singura din bula mea de alergăcioși, munțofili, persoane cu mâncărime în talpă, sportofili etc. care nu citise cartea lui Tibi Ușeriu. Am tot evitat-o fără să știu de ce, pur și simplu. Până astă vară când am cumpărat-o pe post de cadou de ziua mea și recent am și citit-o. Recunosc că pentru mine a fost dură, au fost câteva momente când mi-a intrat praf în ochi sau ceva. Ceea ce nu mi se prea întâmplă. Nu mă refer aici la ultra maratoane cât la copilărie…Doamne, groaznic. E uluitor că și-a schimbat așa traiectoria, judecând doar după copilărie ai fi zis că n-are nici o șansă. Asta mă umple de speranță că poate reușesc și alții care trag paie așa de scurte la începutul vieții lor. Dincolo de asta, am, bineînțeles, și o nedumerire a la io pe care o elaborez mai jos.

    Cine mă cunoaște știe că motorul meu de doi ponei putere toarce dulce la 50 de nedumeriri/sec și 20 de sarcasme/sec. Deci m-a nedumerit în această carte cum, pe de o parte, autorul se declară control freak, dar pe de alta se bagă cu capul înainte în tot felul de aventuri care, în mod normal, ar declanșa o orchestră de alarme și în capul unui aventurier fără nici o grijă pe lume. Ca și cum ar cum aceste activități la care se înscrie ar fi simple și liniștite ca o slujbă de duminică, ca de exemplu, să fii bodyguardul unui mafiot sârb sau să alergi la Ultra Arctic. Mi-a dat, așa, un fel de 404, de parcă m-ar fi pus să rezolv o integrală. Căci io, control freak autodeclarat și autodiagnosticat, îmi calculez și planific rutele la care adaug 2-3 rute de rezervă la aia de rezervă. Dacă cumva vrei să ne vedem, am nevoie de o notificare cu cel puțin 7 luni înainte pentru care voi solicita confirmare la fiecare două săptămâni. Dar aprofundând dilema cu sinapsele din dotare, am concluzionat că, de fapt, așa fac și eu. Sigur că nu ultramaratoane în condiții extreme sau slujbe de te țin în priză, dar mă bag, uneori, în chestii necunoscute și prin urmare cu risc cât să stârnească furtuna fix în inima control freakului meu. Ce chestie! Ce-o fi asta?

    H&N pă autocunoaștere și confuzie

  • Vinovăția autoindulgenței (continuare la „Banul, stăpân sau unealtă?)

    Că cum? Cine-i ăsta? Nu săriți ca zgârciții la chestiile gratuite, alea costă cel mai mult. Ajungem și acolo. Ziceam în postul anterior (Banul, stăpân sau unealtă?) că provin dintr-o familie săracă și că a fost și este o călătorie cu peripeții scoaterea capului, proprietate personală, din locul unde nu mă bronzez niciodată (tot proprietate personală, evident). Una din dilemele curente este vinovăția pe care o simt când îmi cumpăr ceva care nu se poate pune în categoria „Esențiale” și care costă mai mult decât o pită (a se citi bani buni, de obicei în rate, fără dobândă, între 4-12 luni). Îmi fac cadouri, cu precădere când sunt într-un moment mai puțin vesel (cum altfel?) ca să-mi bucur suflețelul. Încerc să fiu femeia rațională care mă dau a fi: „tu, dragă, sunt banii câștigați tine, nu i-ai luat de la gura mâtzei, ea mâncă mai calitativ ca tine!, nu sunt banii de pită, în plus nu zici tu mereu că nu merită să trăiești numa ca să-ți plătești facturile?” „Funcționează?” veți întreba voi, pline de curiozitate. La întrebarea asta merge răspunsul standard pentru când succesul este aproape, dar nu-l atingi niciodată: mai mult sau mai puțin.

    Dacă știți despre ce aberez și aveți ponturi, vă rog să nu ezitați: luminați-mă ca mi-e frică de întuneric.

    H&N în impas

  • Banul, stăpân sau unealtă?

    Recunosc în fața publicului meu imens (pentru că sunt 2 oameni cu caractere mari) că relația mea cu finanțele a fost una turbulentă, dacă mă gândesc bine a urmat cam aceeași traiectorie și același curs cu celelalte relații din viața mea sau ca să fiu pă trend (aplauze!), am urmat cam același tipar (ca să nu zic pattern). Știu că muriți să știți care este, dar eu o să spun oricum: am pornit de la zero absolut în materie de cunoștințe de orice fel și am ajuns probabil la 6-7/10? Sigur că treaba asta este subiectivă, însă cam așa aș estima eu. Ca în orice alt caz de pe planeta asta, am văzut cam care este dinamica în familie, în cazul meu divinizarea fără urmă de tăgadă a stăpânului nostru banul și zgârcenie apropiată de patologic. Motivele au fost sărăcia lucie și extenuarea din zori până în noapte pe glie pentru pita sau mămăliga de zi cu zi coroborate cu puțină educație. Aici nu vorbim nici de traume, nici de acuzații, doar descrierea unui context. Despre traume voi abera cu altă ocazie. Văzând această atitudine în familie, eu am decis destul de devreme să nu cad în aceeași capcană ceea ce m-a dus să fac alte greșeli căci eram verde și crudă, vorba aia. Astfel ca să arăt că nu mă închin la Zeul RON (sau orice altă monedă) am decis să ignor cu măiestrie subiectul. Cheltuiam după bunul plac alocația și după ce se găta treceam pe regim de austeritate și punct. Și i-am dat înainte cu rebeliune regală și ignoranță exhaustivă mulți ani, chiar și după ce m-am angajat. În pseudo apărarea mea voi arunca argumentul că trăiam destul de modest, fără nevoi exacerbate. Adică nu eram fiartă pe Gucci, electronice sau altele. Asta până m-a străfulgerat o iubire totală : schiatul. Asta era prin 2006, cred. Totul s-a schimbat din momentul ăla: trăiam, respiram și cheltuiam pentru schi. Adică trăiam pe sărăkie și pe cardul de credit ca să-mi permit echipamentul și escapadele la schi din Austria și din țară. Și am iubit fiecare clipă, dar bugetul meu suferea cu atât mai mult cu cât mă auto-înțărcasem de la (cardul-) mamă. Și iată cum s-a născut eterna întrebare „Ce pot să fac eu să-mi ușurez viața?”. Un prim indiciu a venit de la un tip cu care mă vedeam atunci, delicat ca o bombă atomică, și care mi-a zis : păi, nu mai intra în cardul de credit și nu-ți mai face datorii. Reacția mea inițială a fost „Ăsta-i cu capu?! Păi, cum mă mai duc eu la schi?!” Reacția ulterioară a devenit patternul meu favorit, sau ca s-o ținem tot cu englezisme, my go to pattern : cercetare-eșec-altă cercetare- implementare- eșec-altă implementare și tot așa până la un oareșce echilibru. Și atunci au intrat prima dată în scenă excelurile mele astăzi celebre și iubite. Mă documentam și stăteam cu ochii pe balanță ca o soție pe consortul cu ochi-binoclu. Așa am aflat pentru prima dată cât câștigam (da, știu, șocant!), cât cheltuiam, pe ce cheltuiam, apoi cum, unde și cât pot să mai reduc etc.

    ”Tulai, cât ai scris! Hai repede cu concluzia că deja adormim!Ești bogată? Câștigi mai mult? Te-ai măritat bine?”

    În ordinea numerelor de pe tricou: Nu. Câștig mai puțin. Da în sensul de nici vorbă (ca să nu mă repet).

    ”Deci tu zici după toată poliloghia de mai sus că ești tot pe sărăkie? Eu nu m-aș lăuda cu asta, ci aș ascunde și m-aș da bogată așa cum e pă trend.”

    Da, sunt într-un impas financiar dintr-un cumul de factori cum ar fi : inflația, câștig mai puțin, probleme de sănătate care m-au forțat să pun pe pauză celelalte activități pecuniare pe care le am și care mi-au golit visteria, DAR am alte unelte ca să gestionez siuația. Concret: reducerea, cheltuielilor, nucile puse anterior în mai multe scorburi, mai multe activități care-mi aduc câteva nuci în plus față de salariul oficial insuficient, ajutor din stânga și dreapta pentru că oameni suntem, împrumuturi pe termen scurt FĂRĂ DOBÂNDĂ și alte diferite mici artificii care ajută puțin, dar ajută (exemplu: alimentez de la Rompetrol pentru că pot plăti în rate) etc. Însă cel mai mare atu cred că este faptul că țin hățurile în mână și știu că la final de lună voi reuși s-o scot la capăt. De asemenea, știu că vor veni și zile mai bune și-mi voi reface rezervele și apoi iar austeritate și tot așa că totul este ciclic.

    Sunt guru financiar? Doamne feri, nu! Mai am de învățat muuuult! Acum sunt vânătă de la cât mă bate gândul să-mi fac un fond pe care să-l investesc pe bursă și am început să vânez depozitele cu cea mai bună dobândă chiar dacă trebuie să plimb sumele mai ceva ca un montaniard obsedat de munți. Deci drumul este lung și anevoios, dar cu avantaje clare. Pare complicat, energofag și cronofag, dar când te gândești că o faci pentru confortul tău, financiar și mental, îți dai seama că asta e calea, căci opusul are consecințe mult mai grave.

    H&N pă calcule