Că cum? Cine-i ăsta? Nu săriți ca zgârciții la chestiile gratuite, alea costă cel mai mult. Ajungem și acolo. Ziceam în postul anterior (Banul, stăpân sau unealtă?) că provin dintr-o familie săracă și că a fost și este o călătorie cu peripeții scoaterea capului, proprietate personală, din locul unde nu mă bronzez niciodată (tot proprietate personală, evident). Una din dilemele curente este vinovăția pe care o simt când îmi cumpăr ceva care nu se poate pune în categoria „Esențiale” și care costă mai mult decât o pită (a se citi bani buni, de obicei în rate, fără dobândă, între 4-12 luni). Îmi fac cadouri, cu precădere când sunt într-un moment mai puțin vesel (cum altfel?) ca să-mi bucur suflețelul. Încerc să fiu femeia rațională care mă dau a fi: „tu, dragă, sunt banii câștigați tine, nu i-ai luat de la gura mâtzei, ea mâncă mai calitativ ca tine!, nu sunt banii de pită, în plus nu zici tu mereu că nu merită să trăiești numa ca să-ți plătești facturile?” „Funcționează?” veți întreba voi, pline de curiozitate. La întrebarea asta merge răspunsul standard pentru când succesul este aproape, dar nu-l atingi niciodată: mai mult sau mai puțin.
Dacă știți despre ce aberez și aveți ponturi, vă rog să nu ezitați: luminați-mă ca mi-e frică de întuneric.
H&N în impas
Neuronu' Hormonal 
Leave a comment