Category: Răutăcisme/Ventilare/Opinii

Dintr-un motiv care se încăpățânează să nu mi se arate m-am atașat de numărul 25. Nu pe stilul nou, adică așa cum „atașezi” un excel la un e-mail, ci pe ăla vechi, adică am prins drag de el. Prin urmare și anul ăsta o ard tăt pe 25. Poate la anu’ a fi diferit sau poate nu. Nu vreau să fiu morbidă, dar știm cu toții cum se gată filmul ăsta, e același „happy end” pentru toată lumea indiferent că ești femeie, bărbat, neutru, capră, alb, verde, înalt sau mai puțin înalt, aristocrați sau pielea de pe … mănușă. Sigur că toți vrem să fim imortali, putred de bogați, inteligenți până la Pluto și înapoi, frumoși ca niște zei și zeițe (sunt de modă veche, influensării ăștia tineri mi se par urâți), dar adevărul este că suntem, până la un punct. Imortali prin urmași, bogați material și/sau sufletește, frumoși la trup și/sau suflet, deștepți în zilele bune sau în domeniile aferente… Realitatea necosmetizată și fără filtre este că toți ne-am străduit și am vrut să fie bine ca să nu fie rău. Eu, personal, îmi doresc să trec în iarna vieții mele cu sentimentul că am vrut, am muncit, m-am străduit, am respirat pentru a fi mai bună și am trăit, mai simplu spus. Restul, după cum zice înțelept o vorbă ardelenească, a fi cumva. Hormonu și neuronu pă filosofeală

Axiomă: femeile s-au născut regine. Pur și simplu. Ce înseamnă asta? Înseamnă că au puteri și PUTERE (nu pare, dar „e” diferite) să facă atât de multe, pentru ele și pentru ceilalți. Să creeze viață, cămine, să educe viitori oameni cu O mare și/sau să facă cariere, să inventeze machiajul fără machiaj, să se reinventeze de câte ori vor sau simt ele nevoia…Lista e lungă. Repet femeile sunt regine, au trăit, supraviețuit și înflorit în timpuri dintre cele mai restrictive și mai negre și au ieșit ca pe catwalk la capătul celălalt. Dreptul de a vota încă nu are 100 de ani, să nu uităm asta. Printre altele. Cu toate aceste, avem multe momente când uităm cât de albastru ne este sângele, ce talente și calificări avem și ne dăm coroana de bună voie și nesilite de nimeni. Cred că sunt puține femeile de pe această planetă suprapopulată, aflate la cel puțin a doua adolescență, care să jure cu mâna pe perechea ei favorită de papuci cu toc cui/teniși/ghete cu ținte/crocși că nu au renunțat la coroana lor ”ca să fie bine și să nu fie rău”. Aici se autoinclude și subsemnata. Și ce să vezi și să nu crezi? N-a fost bine și a fost rău. Diferite grade de rău, dar rău. Adică situații în care au renunțat la ceva, au tăcut, au acceptat ce nu era de acceptat și lista continuă până la cer. Compromisul, în diferitele contexte ale vieții este cât se poate de natural, însă cheia succesului și fericirii se ascunde în limite, hotare, decizii grele, dar instaurate ca și cum ar depinde bunăstarea ta de asta, căci așa și e. Am găsit-o? Nu știu, înclin să cred că nu, o vreau? cu siguranță, continuu s-o caut? ca ceasu. Deci dragi regine, să ținem de coroana noastră cu toată ființa căci o viață netrăită în acord cu noi mi se pare mai rea ca o viață scurtă. Da, pare dur, dar cred în ceea ce zic.

H si N pă afirmații grele.

Încheiem seria irealităților vândute pe social media și de unii terapeuți de cuplu cu trăsăturile ce trebuie musai bifate de un Adam și o Eva, modele noi și perfecte. Subliniez „unii” și reamintesc pentru cei mai noi pe aici că dramatizarea și caricaturizarea situațiilor enumerate au rolul de a condimenta ipostazele portretizate și de a evidenția comicul și ridicolul. Dragă I.L. Caragiale, sper că ești mândru. Dacă nu, sunt eu pentru amândoi, de renunțat la scris nu renunț oricum. 1. Fiecare, la rândul lui, este lingura pentru ciorba celuilalt și niciodată furculița. Da, mi-e foame, nu, nu este vorba despre mâncare. 2. Ea este el și viceversa în minte, suflet și corp. Nici gemenii monozigoți nu sunt așa acordați/sincronizați unul la/cu celălalt. 3. Această armonie perfect utopică face compromisul redundant și la fel de util precum SPF la Londra. 4. Simultan și concomitent (da, îți testez atenția și gramatica) această contopire absolută lasă tot spațiul unei găuri negre individului individualist. Mai complicat spus, în acest cuplu tradițional și obișnuit, dar și un obiectiv pentru orice adult normal și perfect, perfect normal și normal perfect, cei doi sunt atât jumătăți ale aceleași felii de salam cât și doi individizi compleți și complet fericiți și perfecți. Deci, câtă vreme aspirăm la perfecțiune lucrurile nu pot fi decât perfecte și mai ales, lesne. Io una, zic că vreu un bărbat implicat, înțelegător și dispus să ofere o partidă strașnică de…șah după o repriză aprigă de „armonie”. Hormonu și neuronu perfect iritați de perfecțiunea perfectă din toate cele.

Bârfa am bifat-o deja, sigur că nu nimeni nu bârfește, Doamne ferește, suntem toți oameni educați și raționali care doar se informează, am scris desprea asta, așa, teoretic. Astăzi îi dau înainte cu tupeu, vorba cântecului, despre altă activitate umană teoretică: (pre)judecata care cred că are ca nume de scenă în românește „gura lumii”. După umila mea activitate neuronală, „gura lumii” a avut la origine un rol educativ și care punea toate rațele dintr-o comunitate în aceeași linie. Adică se asigura că membrii unei comunități respectau anumite reguli de conduită, morală, tradiții locale etc. Eu, privind cu ochelarii mei de cal, consider că asta este un lucru bun, adică nu cred că este nevoie să aduc prea multe dovezi ca să demonstrez că oamenii educați, cu bun simț și etică stelară au nevoie de reguli ca să stea pe cărerea asta. Doar că așa cum am menționat în multe alte instanțe din viața mea verde ca firul ierbii de primăvară, omenirea are talentul unic (nu cred că animelele fac asta) de a lua orice lucru oricât de minuscul și a-l transforma într-un Goliat cu prea multă cofeină în sistem. Exemplele sunt așa de multe, încât mă voi rezuma la a-l menționa pe favoritul meu: standardul de frumusețe modern. Da, cu siguranță va fi un post și despre asta că-i prea mijto. (mijto este superior lui misto) Bun, hai să vedem cum se aplică asta oii noastre gri (pentru că nimic nu este vreodată alb sau negru la specia noastră, ar fi prea simplu și prea ușor, ori nouă nu ne place așa ceva) „Deci” avem gura lumii pe post de educator și avem gura lumii pe post de JUDECĂTOR…Ca orice judecător care se respectă are grijă să emită sentințe despre „ălalant” (vecinul, colegul, iubitul, fiul, fiica, amantul etc) pe care le trâmbițează (prin procedura academică și intelectuală numită bârfă) în diferite cercuri ca să se asigure că viziunea lui prinde mai ceva ca o buruiană întru-un lan proaspăt semănat cu flori.(metaforă, bre!) Și uite așa te asiguri că etichezi pe cineva prin lentila unei stări mai mult sau mai puțin permanente pentru că TU, evident, ȘTII. Antidotul meu este că prefer să-mi fac singură o părere proastă despre cineva, după hormonii și neuronii mei. Sau bună, desigur. Ceea ce v-aș invita și pe voi să faceți, doar așa ca să-l facem pe Kant fericit cu a lui critică a rațiunii pure. Spor la kăntuit!

Am mai atins acest subiect căci e pă val și îl simt tot mai mult în coastă. Așa că voi perora aici că vorba aia, am blog și aici îmi dau părerea mea proprie și personală trăind cu iluzia că mă „citește masele”, mă înțelege și voi schimba optica. Da, știu sunt amuzantă, eu la glumele mele râd cel mai mult și tare. O fi de aia că numa io le pricep. În fine, detalii. Să băgăm cărbuni pe foc. S-a scindat lumea în N-șpe pentru că toți știm cum este mai bine și musai ceilalți trebuie să urmeze calea indicată de toți experții noștri. Și să vezi războaie pe oriunde apucăm dacă nu se întâmplă așa… Oameni buni, limba asta a noastră, bătrână-tânără cum o fi, precum și toate celelalte limbi de pe planeta asta în burnout are o diversitate incredibilă care permite 1. să-ți afirmi preferința, părerea, credința, axioma ta și 2. să lase loc și pentru ălalant șă facă la fel. Nu-i așa ca-i incredibil?! Aproape miraculos, aș îndrăzni să afirm. Părerile din puțul gândirii trebe trecute prin filtrul științei recente. Adică, sigur că reptilienii ne vor răul și Soros ne vrea sclavi, dar hai să lăsăm oamenii care sunt în domeniul cu pricina să-și dea cu avizul. În engleză, există o sintagmă care cântă așa: „educated guess” și care în română vrea să zică că, de exemplu, medicul își poate da cu părerea cu privire la o chestie de sănătate că acolo are educația, dar când e vorba de astonomie îi rămâne doar „guess-ul”. Și atunci calea recomandată pare a fi „dacă taci când nu ai chefuit în căminele de la universitatea în cauză, ești deștept rațional și emoțional”. Să zici „NU ȘTIU” când subiectul nu ți-e lesne și ai habar doar cât ai citit în Cancan (a se înlocui cu orice altceva nu este reglementat și acreditat) este sănătos și inteligent. Opusul riscă conflicte și expunerea ta ca un om cu IQ-ul lui Trump. Eu zic că totul face sens și dă cu simplu, nu? Nu ne-am săturat de războaie în case, în vecini, la birou, în țară, în lume? Nu suntem toți speciali, desosebiți și jmecheri care ajung în final în același loc? Vrei să lași venin sau miere când ieși de pe scena vieții? Ia-ți o secundă și cugetă, dacă dă cu integrală atunci sigur locul tău nu e aici. Hormonu și neuronu pacifiști

Inițial am denumit seria asta altfel, Valoare de unde nu te aștepți, dar azi mă simt mai inspirată. Sau nu, vedem. Susțin în continuare că să lucrezi cu un psiholog/psihoterapeut/shaman/preot/cosmeticiana are rolul și beneficii maneliste (fără număr), eu zic aici de mici comori din jurul nostru din care ne putem inspira. Că poate totuși a 10 oară facem altă greșeală, nu tot punem una pe repeat. Aici intră în scenă ceea ce numesc eu azi, poate prea generalizat, „înțelepciunea din popor” care vrea, de fapt, să zică, că nu suntem atât de speciali și că suferim, în linii mari, de aceleași chestii ca și ceilalți oameni speciali, deosebiți și diferiți. Da, știu e contrar a ceea ce e pă trend în era noastră și accept că nu va veni iepurașul la mine anul ăsta, dar citiți să vedeți 6-le meu care e și nu e ca 9-le vostru. (adică opinii mai mult sau mai puțin diferite). Noi, ca specie, am evoluat tocmai din capacitatea asta extraordinară de a acumula cunoștințe și A LE DA mai departe, întâi prin miracolul vorbei vorbite (ce să vezi, ajută și la altceva decât la bârfe) și ulterior vorbei scrise care, nu știu dacă sunteți familiari cu acest concept, s-a transformat în cărți și biblioteci. Cred că l-am auzit pe Moș Crăciun tăindu-mă dupe listă. Al doilea argument ar fi că ”it takes a village” nu se reduce doar la a crește un copil, ci în general, a trăi mai bine, mai sigur și a avea încredere în vecina ta, Marghioala, când îți zice că focul arde căci așe știe din bătrâni. Evident că totul, dar TOTUL, se trece prin filtrul neuronului și a cunoștințelor actualizate și apoi purcedem la a crede. Mai există și a treia metodă: experimentul pe care eu, personal, o folosesc când pro și cons fac remiză. Deci, eu și tu, ca indivizi individualiști (imi placE aliterațiile) putem surpraviețui, dar de înflorit înflorim conectați la înaintașii și actualii noștri semeni. Eu zic că face sens dacă o arzi cu raționalul, dacă nu, conferința despre reptilieni e la altă ușă. Această opinie pe care mi-am format-o târziu, de altfel, căci eu ca personalitate nu-s cu grupurile, vine de la o nesociabilă declarată și feministă masculină independentă. Nu, nu se bat cap în cap, doar mi-am adaptat „rețeaua” la cât pot duce, adică puțin și intens. Ce înseamnă asta cu altă ocazie că mă dor dejtele de atâta scris. Hormonu și neuronu cu înțelepciunea și sarcasmu la max

În general, sunt fană clișee, adică consider că sunt clișee tocmai pentru că și-au dovedit valoarea de pe vremea copilăriei lui Iliescu. Cel puțin, asta până la proverbialul „Ce nu te omoară, te face mai puternic”. Mă tem că aici iau poziția de Gică Contra și mă pun de-a curmezișul. Ultimele 7 luni le-am trăit între dureri atroce, dureri acceptabile și câteva zile norocoase fără dureri, dar în general, cuvântul de ordine care mi-a guvernat viața, dispoziția, planurile etc a fost durerea. Durerea fizică cauzată de probleme de sănătate pe care medicii n-au reușit să le deslușească și să le rezolve. Dat fiind acest context trist și frustrant, afirm cu mâna pe tastatură, în fața Marii Adunături a Internetului nu doar că divorțez de această zicală, ci sunt total și absolut împotriva ei. Ce nu te omoară, adică situație/persoană care îți cauzează intens disconfort emoțional, mental și/sau fizic, te face fragil, vulnerabil, fără mecanismele de apărare obișnuite, iritabil și omoară mult din bucuria de a trăi. Când alături această propoziție subiectivă (ca să mă dau mare că știu gramatică) de „te face mai puternic” nu prea mai face sens (ca să nu-mi uit romgleza), așa-i? Nici un coach motivațional nu te mai ridică, nici cu macaraua. Se uită la tine și zice: da, ăsta-i pe ducă… Amu trebe să-mi găsesc alta cu care s-o înlocuiesc. Din lac în puț pare candidata perfectă (ea, zicala), îmi șoptesc și hormonul și neuronul la unison. Hormonul și Neuronul pe avarii

Maricico, maică! Am îmbrățișat azi 10 fete convinsă fiind că ești tu, nepoțica mea iubită! Părul ars de atâta vopsit, dar lung până la dos. glet pe față atâta de gros că nici grimasele pline de lehamite nu se mai văd când îți zice mă-ta : Du-te la școală!, dar mai ales rujul!Da, maică, rujul ăla maro în degrade care zice „pot să mânc câtă ciocolată vreau că nu mă îngraș”! Iartă-mă, maică, dar la vârsta mea nu mai sunt vulturul care își dădea seama de la 1 km că vecinul de la 2 ”a stat la o ședință târzie” la birtul din colț cu pretenarii. Pardon, cu bros? Ajută-mă să te identific că în caz de Doamne feri numa după amprente ne mai putem da seama care Maricică din 10 milioane ești!