To be 25. Again.

Dintr-un motiv care se încăpățânează să nu mi se arate m-am atașat de numărul 25. Nu pe stilul nou, adică așa cum „atașezi” un excel la un e-mail, ci pe ăla vechi, adică am prins drag de el. Prin urmare și anul ăsta o ard tăt pe 25. Poate la anu’ a fi diferit sau poate nu. Nu vreau să fiu morbidă, dar știm cu toții cum se gată filmul ăsta, e același „happy end” pentru toată lumea indiferent că ești femeie, bărbat, neutru, capră, alb, verde, înalt sau mai puțin înalt, aristocrați sau pielea de pe … mănușă. Sigur că toți vrem să fim imortali, putred de bogați, inteligenți până la Pluto și înapoi, frumoși ca niște zei și zeițe (sunt de modă veche, influensării ăștia tineri mi se par urâți), dar adevărul este că suntem, până la un punct. Imortali prin urmași, bogați material și/sau sufletește, frumoși la trup și/sau suflet, deștepți în zilele bune sau în domeniile aferente… Realitatea necosmetizată și fără filtre este că toți ne-am străduit și am vrut să fie bine ca să nu fie rău. Eu, personal, îmi doresc să trec în iarna vieții mele cu sentimentul că am vrut, am muncit, m-am străduit, am respirat pentru a fi mai bună și am trăit, mai simplu spus. Restul, după cum zice înțelept o vorbă ardelenească, a fi cumva. Hormonu și neuronu pă filosofeală