Neuronu' Hormonal

Author: Neuronu/Hormonu

  • Welcome to the party…

    Meditația are principii clare după care să te ghidezi, iar eu sunt fanul numărul uno la chestii concise, transparente când vorbim serios. Când ne jucăm, all bets are off și ne facem de cap cucucuvintele. Azi ne jucăm cu ceva serios. Mă contrazic? Bravo, te-ai prins! Am menționat în mai multe rânduri că folosesc o aplicație numită Calm ca să meditez așa, în cel mai relaxat și neprofesionist mod. Ceea ce pentru mine este o premieră că io-s intensă și tot ce fac e intens. Sau cum se zice la noi în popor, I am too much. Amu că am zigzagat destul în păpușoi, să vă explic. Unul din principiile meditației afirmă că tot ce există în tine și în afara ta are dreptul să fie acolo. Scurt și fulgerător ca un shot de tequila. Simplificat, că mie îmi place să fiu sofisticată prin simplitate (ups, I did it again!), înseamnă că acceptarea realității este primul pas spre un sistem nervos dotat cu o capacitate optimă de a face față. Adică, invers față de zice „psihologia optimismului fals” (Totul e ok, viața e frumoasă și falimentară și înselată de soț etc.) În realitate, ai probleme de tăt soiul, de la nu mai este pită cu usturoi la Lidl la probleme de sănătate, de cuplu și lista poate continua până mâine. După acest prim pas terifiant, poate pentru voi n-o fi, dar pentru mine este, urmează diamantul care valorează mai mult decât orice pe lumea asta. Faci chef cu toate cele care te macină și-ți fac riduri și-ți tulbură REM-ul…Așa-i că nu v-ați așteptat la asta? Nici eu nu mă așteptam să se întoarcă nădragii boot cut (cred că așa le zice). Nu, n-am exagerat cu siropul de tuse, așa zic înțelepții. De ce ai face un chef care are potențialul de a fi la fel de distractiv ca o înmormântare? Pentru simplu fapt și motiv că din acest moment începi să-ți întărești mușchiul care te va ajuta să treci mai ușor peste „optimismele” vieții. Boom!

    Acestea fiind zise, în această seară am invitați de soi: frica, anxietatea, scenarista din iad și prietenii lor. Și va fi pe sec că n-am voie papa și lichide vreo 12 ore. Cum zice dacul adevărat în limba bătrână: Let’s party! Va fi cu siguranță o sindrofie de pomină!

    Hormonu si neuronu cheflii

  • Pasiuni și hobbiuri…

    Nu sări ca muștarul pe mic să-mi zici că-i pleonasm. Este, dar nu sări. Cred că nu-s chiar sinonime perfecte, doar că vorba aia, cine e perfect? Ăla să arunce cu cărămida gramaticală.

    Ultimele mele posturi au fost cam întunecate pentru că trăiesc vremuri întunecate, dar aș putea totuși schimba macazul căci până și eu m-am săturat de atâta „doom and gloom”.

    În prima parte a vieții mele am fost definiția și epitomul (cred că și astea sunt un soi de pleonasm) lui „couch potato”, până pe la 24 de ani când m-am amorezat ca o călugăriță devotată de Ryan Raynolds: subit, iremedibil și cutremurător, de schi. Mai târziu, diferitele contexte personale și sociale m-au adus în contact cu alte activități care m-au schimbat, așa puțin, mai exact de la couch potato la sportiv semiprofesionist (pe modelul unghiilor semipermanente). La ceas de nostalgie, căci sunt forțată să stau pe banca de rezerve de mult prea mult timp, detaliez cu speranța că mă voi întoarce mai ceva la Arnold la pasiunile și, poate, și la hobbiurile mele. Sau invers?

    1. Schiatul, după cum am menționat anterior. N-a fost primul meu contact cu sportul, aia a fost sala de forță, dar a fost primul care mi s-a băgat sub epidermă. Antrenamentul de greutăți nici azi nu mă exaltează, dar știu că-i bun.
    2. Muntele, a venit mai târziu, în jurul lui 30. Îl iubesc cu fiecare celulă și toare plâng după el amu. Dar nu în sensul de mers la cabană ca să frigem carne și să speriem fauna și floara (da, și flora) cu manele la maxim, ci în drumeții, cu MTB-ul, cu rachetele de zăpada etc. De dragul lui am mers cu cortul și aș mai mere.
    3. Kyokushinul, de la porțelanul delicat care credeam că eram la cafteală pe pită cu entuziasm. Acest sport m-a dezvoltat cel mai mult personal (ca să fiu pă trend) și m-a invinețit cel mai mult.
    4. Yoga, surpriza vieții mele. La început am zis că eu nu concep să fac o activitate care e mai mult șezitate (de la șezi). Azi vreau să fac curs de instructor de yoga dacă va binevoi Mercur retrogra să-mi aducă sănătatea înapoi.
    5. Meditația, acest voodoo mental. Mi se părea o abureală, o încrucișare între coach motivațional și Lamaze. Azi, mărturisesc că mă ține pe linia de plutire când mintea mea gonește cu viteză warp (pentru fanii SF) la țesut worst case scenarios.
    6. Bodyart, cea mai recentă adiție la șiragul de activități fizice. Am fost o singură dată, dar m-a fulgerat fulgerător! Sigur că nu le pot face pe toate,dar le ador pe toate și aștept cu nerăbdare să revin la ele! Într-un post viitor, cerut de toți fanii, adică de nimeni, voi detalia cum m-au schimbat toate astea. Hormonu și neuronu pă nostalgie

  • Ce nu te omoară te face mai puternic…

    În general, sunt fană clișee, adică consider că sunt clișee tocmai pentru că și-au dovedit valoarea de pe vremea copilăriei lui Iliescu. Cel puțin, asta până la proverbialul „Ce nu te omoară, te face mai puternic”. Mă tem că aici iau poziția de Gică Contra și mă pun de-a curmezișul. Ultimele 7 luni le-am trăit între dureri atroce, dureri acceptabile și câteva zile norocoase fără dureri, dar în general, cuvântul de ordine care mi-a guvernat viața, dispoziția, planurile etc a fost durerea. Durerea fizică cauzată de probleme de sănătate pe care medicii n-au reușit să le deslușească și să le rezolve. Dat fiind acest context trist și frustrant, afirm cu mâna pe tastatură, în fața Marii Adunături a Internetului nu doar că divorțez de această zicală, ci sunt total și absolut împotriva ei. Ce nu te omoară, adică situație/persoană care îți cauzează intens disconfort emoțional, mental și/sau fizic, te face fragil, vulnerabil, fără mecanismele de apărare obișnuite, iritabil și omoară mult din bucuria de a trăi. Când alături această propoziție subiectivă (ca să mă dau mare că știu gramatică) de „te face mai puternic” nu prea mai face sens (ca să nu-mi uit romgleza), așa-i? Nici un coach motivațional nu te mai ridică, nici cu macaraua. Se uită la tine și zice: da, ăsta-i pe ducă… Amu trebe să-mi găsesc alta cu care s-o înlocuiesc. Din lac în puț pare candidata perfectă (ea, zicala), îmi șoptesc și hormonul și neuronul la unison. Hormonul și Neuronul pe avarii

  • Primăvară

    Să fim florile delicate, dar bine ancorate în noi ca să fim cine suntem chiar dacă vom enerva unele urzici…

    La mulți ani!

  • Odă originalității

    Maricico, maică! Am îmbrățișat azi 10 fete convinsă fiind că ești tu, nepoțica mea iubită! Părul ars de atâta vopsit, dar lung până la dos. glet pe față atâta de gros că nici grimasele pline de lehamite nu se mai văd când îți zice mă-ta : Du-te la școală!, dar mai ales rujul!Da, maică, rujul ăla maro în degrade care zice „pot să mânc câtă ciocolată vreau că nu mă îngraș”! Iartă-mă, maică, dar la vârsta mea nu mai sunt vulturul care își dădea seama de la 1 km că vecinul de la 2 ”a stat la o ședință târzie” la birtul din colț cu pretenarii. Pardon, cu bros? Ajută-mă să te identific că în caz de Doamne feri numa după amprente ne mai putem da seama care Maricică din 10 milioane ești!

  • Viața privată în România

    Acest concept în România este relativ nou, să nu uităm că înainte de a avea camere de supraveghere am avut vecini de supraveghere. Sigur că ei încă există, dar parcă nu la fel de mulți ca în vremurile de haur. Probabil că din acest motiv, de noutate, practica are lacune. Ce vreau să zic cu asta? Să presupunem că tu ca personalitate ești genul discret, „dai din casă” cu zgârcenie și „decât” unei mâini de oameni aleși speciali să-i torturezi cu prostiile tale. Dacă vrei să-i zici introvertit, zi-i, eu una nu cred că se califică, dar nu contează eticheta, zi-i cum vrei. În rest, nu că te ascunzi sau că ai nu știu ce secrete, ești un simplu om cu probleme și nevoie omenești: mai o decepție în dragoste, mai o problemă de sănătate, ba ți-ar mai trebui ceva resurse pecuniare, în fine, cum am zis, telenovelele uzuale pe care le întâlnești la tot pasul. Atâta doar că tu preferi să-ți trăiești bucuriile, trimfurile, problemele, pierderile în intimitatea ta și a bulei matale. Eu zic că-i rezonabil, nu? Să decizi tu cine ce info are despre viața ta. Doar că „realitatea din teren” zice o altă poveste…și anume că și dacă vrei și încerci ACTIV să ții pentru tine alea ce-ți aparțin ție personal (nu e redundanță de pronume și pronume posesive, e accentuare pentru dramatizare) nu ai efectiv cum. Cel puțin, așa se desfăsoară povestea în dimensiunea mea. Viața mea personală a fost un soi de meniul zilei de-alungul vieții, deși am ținut cu dinții de intimitatea mea propie și personală. Și aici includ și social media, nu doar simpla existență offline care devine tot mai nerelevantă, de altfel. Încă o dată: chiar și încercând în mod conștient, activ și decizional să păstrez pentru mine și bula mea chestii am eșuat cu brio. Nu mă înțelegeți greșit, oamenii sunt empatici, vor să ajute, cum și cu ce pot ei, dar uneori tu vrei „decât” să-ți porți dramele cu tine și atât. Sunt zile când tu îți dorești doar să treci peste ziua aia cu Mercur retrograd așa cum poți și mai ales FĂRĂ SĂ VORBEȘTI despre ce te macină. Că nu vrei, punct. Dacă ajută la înțelegerea „ciudățeniei” mele, atunci gândiți-vă că-s nesociabilă, taciturnă, prost dispusă, orice vi se pare vouă potrivit și mă lasă pe mine să-mi ruminez interior zbuciumul. Când voi dori să „ies” la lumină fac event pe FB și chem tot poporul. Dar sunt convinsă că atunci n-o să mai fie nimeni interesat dintr-un motiv extrem de simplu: la acel moment, toți vor fi fumat deja criza mea existențială, vor fi emis păreri, judecăți, sfaturi etc. Profit de această ocazie să NU-mi cer scuze că nu procesez trebile în ritmul lumii și să-mi văd de tristețile și bucuriile mele după cum pot eu. Mulțumesc anticipat, H&N pă invers

  • Modelul meu…

    Sunt absolut și total „îndrăgostită” de femeia asta. De Maria Popovici, zic. Îmi place de nu mai pot cum gândește și cum le zice. Sunt heterosexuală că altfel nu mă lăsam până nu o cuceream. Și am dat zilele astea peste acest podcast și încă odată m-a dat peste cap cu ce chestii faine, înțelepte, cum se prezintă cu varianta ei de poveste. Nu știu dacă am zis: sunt fană maximă!

    H&N entuziasmați

  • Speak now or forever hold your peace

    Mă gândesc că ați recunoscut cu toții celebra replică de mai sus (da, toți, lasă-mă să mă mint singură azi). Și anume discursul preotului din filmele americane atunci când pune lațul, pardon, pirostriile unui cuplu mega îndrăgostit. Semnificația în acest context este următoarea : „dacă n-ai nuci cu o coajă suficient de tare să le zici că-i mâncă divorțul peste doi ani sau că el/ea exersează deschideri celebre de șah cu vecinu/vecina, atunci taci d3@q din gură pentru eternitate”. Mai exact, nu cu bârfa la prieteni, nu confidențe secrete la tot cartierul, taci și atât, pentru totdeauna. Și, brusc, inspirația a lovit pixul meu magic ca zăpada în miez de iarnă pe autorități, care a scrijelit următoarea întrebare: de ce nu folosim aceste cuvinte înțelepte și în alte contexte? Așa-i că ai ridicat din sprânceană de curiozitate? Citește oricum doar ca să faci o pseudo-scriitoare să se simtă bine. E gratis! Iată câteva instanțe în care peretele ar face singur gaură ca să intre proverbiala nucă.

    1. Politicienii „ie” toți hoți și jefuiesc poporul? Speak now (în contextul care contează: marșuri, greve, petiții, vot etc.) or forever hold your peace (ciocu mic și joc de glezne dacă n-ai nuci să faci ceva în sensul ăsta)
    2. Te enervează „țăranii” care aruncă gunoiul pe jos? Fă ceva util sau ține-și gura. Să înșiri cuvinte e inutil și pierdere de vreme. Ridică hârtia aia și du-o la coș sau ciocu mic și joc de glezne.
    3. Vecinii din bloc n-au pus nici unul mâna pe lopată ca să curățe zăpada să nu-și rupă careva crengile din dotare? Fii tu deschizător drumuri la propriu și la figurat sau tacă-ți fleanca că și tu ești tot „un vecin”. Iată ceva ce am putea lua de la americani care ar fi cu adevărat util nu doar Valentini și alte din astea… H&N iritați

  • Minciunile pe care ni le spunem singuri

    Trendul contemporan zice că specia noastră înțeleaptă pune mare preț pe a fi rațional și obiectiv în primul și în primul rând. Mă face să râd fraza asta pentru că și eu am pus asta ca axiomă pe lista valorile mele până m-am prins că minciună mai mare nu există. Tot ce facem, spunem și decidem se bazează pe sentimente și apoi ne spunem că suntem pe rațiune nu pe simțire. Am mai scris despre asta, nu asta vreau să zic acum. Altceva vreau să accentuez azi : cred cu tăria unui alcool dublu rafinat că suntem incredibil de pricepuți la a ignora realitate și a găsi pretexte pentru orice nu se aliniază cu „rațiunea” noastră (a se citi dorințele, visurile, așteptările etc). Meandrul concretului și al imediatului din jurul nostru ne dă 404 instant și atunci ce facem? Ne tragem o „raționalizare” care ne calmează anxietățile. Orice, absolut orice mai puțin acceptarea realității și consecințele acesteia, dacă nu acționăm promt. Nimic nu demonstrează mai clar orice cum o face o mână de exemple bine alese:

    1. El e băiat bun, nu înșală (da, așa e corect), dar c*&$a aia l-o amețit de cap până o cedat.
    2. Nu înțeleg de ce sunt grasă/gras mânc foarte puțin. Uite e 12 și eu n-am mâncat nimic încă, doar un croissant, niste covrigei, resturi de chipsuri de aseară și O SINGURĂ ciocolată. Este atât de frustrant!
    3. Șeful glumește, mâna aia pe fund a fost așa, ca să-mi arate că mă apreciază.
    4. Am prieteni buni, doar că-s ocupați, de aia n-are nici unul niciodată timp să ieșim.
    5. Merem la război ca să fie pace.
    6. Se uită el/ea la mine în telefon, mailuri, corespondență, mă interoghează unde mă duc cu cine, de ce, cât timp și dezaprobă vestimenția, dar mă iubește și i-e frică să nu mă piardă, de aia.

    Poate vă regăsiți, poate nu, dar sigur aveți și voi minciunile pe care vi le ziceți, așa cum le am și eu pe ale mele. Sper doar că mă voi trezi curând înainte ca aceste raționalizări să aibă urmări nasoale. Principiul numărul unu în meditație (da, meditez așa amatoricește, folosind aplicația Calm) este Accept what is! (d-aia că e în engleză aplicația) și asta m-a învinețit tare de la căzutul pe gânduri.

    H&N filosofici și raționali

  • The Romanian Patient

    Ultimele 6 luni din viață mi le-am petrecut în rolul de pacient. Dintre toatele rolurile pe care mi le-am luat sau mi s-au dat pe ăsta îl urăsc cel mai mult. Cred că această afirmație nu este nici o surpriză pentru nimeni de pe planeta asta. Bănuiesc că toți vrem să fim sănătoși și bogați în loc de bolnavi și săraci. Acest post nu este despre truisme redudante ci despre refulare. Da, sunt aici să mă plâng că acest rol le-a anulat și le-a înghițit pe toate celelalte și mi-a activat multe sentimente nasoale. Deci a ajuns să nu fie doar durere, izolare, renunțare la activitățile care-mi plac, ci și frustrare, anxietate, disperare pentru că nimeni nu reușeste să înțeleagă de ce corpul meu reacționează așa etc. Eu sunt ceea ce societatea numește „o muiere independentă cu o minte a ei proprie pe care ține s-o folosească chiar și conștientă fiind că nu le știe pe toate” care de fapt înseamnă că sunt cineva care își duce luptele și caută soluții așa cum poate și știe și nu așteaptă mură în gură, doar umanul și normalul sprjin și ajutor, când îl cere. Dar iată că mi-am găsit nașul și nu orice naș, unul care pare decis să mă jefuiască de bucuria de a trăi, de a mă face să vânez orice posibilă soluție care până acum s-a dovedit ineficientă. Acest „capăt de linie” sau fundătură, dacă doriți, este foarte, foarte greu de dus mental. Sunt convinsă că acest lucru îmi afectează și starea de sănătate precară, însă nu am instrumentele necesare să gestionez altfel situația. Cel puțin, nu în acest moment. Am norocul de a avea posibilitatea să căut ajutor medical în altă țară datorită familiei mele căci sistemul medical românesc clar nu este capabil să mă ajute. Mi-a dovedit-o de-a lungul celor 15 ani lungi de când caut cauza și soluția problemelor mele de sănătate. Știu că sunt norocoasă să am această opțiune împreună cu posibilitatea financiară, dar și sprijinul familiei și prietenilor. Însă, faptul că sunt „pă supraviețuire” și nu „pă înflorie” atârnă greu pe psihicul meu. Ce fac ca să-mi alin tătă cele? Ce activități mă țin pe linia de plutire? N-aș fi bănuit vreodată asta despre mine, dar cât trăiești înveți. Shoppingul! Profit că sunt reduceri. Adică în loc să țin de bani că Mama Omida zice că voi decarte munți pentru a mă stabiliza cât de cât, eu mă scald în siteuri de țoale. Da, atât de superficială sunt! Pregățiti-vă să vă cer bani!

    Neuronu amorțit și hormonul în vrie…