Neuronu' Hormonal

Tag: blog

  • A fi sau a nu fi singură…

    Am eu o glumă veche în repertoriu (adică alea de le repet pentru că nu-s foarte originală și pentru că muzul, ca și prințul, mă ocolește) care sună cam așa: când am început să șofez, în 2020, mi-am pus numărul de telefon în parbriz cu speranța că dade-dade m-a suna careva să mă cheme la cafea. Știți câte telefoane am primit în acești 6 anișori? Fix și egzact 1 și anume de la un domn de la Apă sau cum s-o fi chemând instituția ca să-mi zică că Giselle (mașina) șade pe o gură de canal pe care trebuie s-o inspecteze ei… Romantic, așa-i? Ce vreau să zic, de fapt? Că lucrurile nu mai sunt „ca pe vremea mea” și că trendul ăsta idiot de polarizare în jurul a două poziții contrare a ajuns inclusiv pă zona de romantism. Nici nu contează care sunt pozițiile, ideea este că ne-am pus pe război, femei vs bărbați, căci așa vom găsi echilibrul și fericirea. Fac un mic intermezzo ca să menționez că n-am nimic cu alte „nații” eu vorbesc doar despre ce știu, adică femei și bărbați. Sigur că aș prefera că fac un post despre 69, dar nu poziția asta îmi strică freza, ci aia în care aruncăm cu diverse unii în alții și atunci găsim de cuviință să concluzionăm că mai bine singuri. Cu secreta dorință de a da peste un meet cute de se înverzește și Sandra Brown. Și acum adevăratul motiv pentru care am deschis această cutie cu viermi: REFULAREA! Ce frustrează augusta mea personă (de aia că-s născută în august)? Înțeleg că vremile s-au schimbat și așa, dar totuși pentru ăștia de am aniversat cei 25 de ani cel puțin o dată, nu putem să rămânem pe procedura de altădată? Adică: la Gigel îi place de Maricica, o cheamă la căminul cultural la horă. Zice da, bucurie mare, de acolo se descurcă ei. Zice nu, se întristrează 10 minute, după care o invită pe Gicuța. Da, știu șocant de old-fashioned, nu tu stalking pe social media, nu tu strategii demne de Ministerul Apărării pentru cucerirea lui Gigel/Maricica, căci amu toți suntem egali și facem ce și cum vrem. Așa și este, suntem „foarte” egali, dar totuși nu putem păstra eleganță în dansul păunului? Am primit deja răspunsul: NU, fă, că nu mai trăim in 1960, amu facem Netflix and chill. Apoi, dat fiind că vorbim, cel puțin în teorie, de oameni maturi, n-o putem face the mature way: ne vedem, discutăm, ne punem pe celebra masă de pe Fb și Insta ce avem și concluzionăm unde stăm: prieteni, prieteni cu beneficii, relație serioasă etc. ? Nu, fă, că amu suntem oameni maturi, dar cu TRAUME care ne dau dreptul să călcăm cu bocancii orice limite pune ălaltu. Căci trauma este carte jolly jocker care ne dă liber să ne luăm orice vrem noi. Ok, am înțeles. Mulțumesc, acum totul s-a luminat mai ceva ca un refletor la concert Lorendana Groza în paiete care reflectă orbitor. Acum că pricep vă mulțumesc pentru participare și pentru că nu m-a sunat nimeni. Așa să rămână!

    Neuronu și hormonu cu penele răvășite

  • Principiul FNL

    Toate lecțiile de valoare pe care le-am primit de la veață (=viață+probele și testele primite) au venit din senin, din întâmplare sau din contexte amuzante. Cel puțin așa le-am perceput eu, probabil că o logică există, doar că nu mi s-a arătat mie. Am botezat toate aceste comori „pere mălăiețe”, nu este chiar un nume potrivit, dar mie îmi place așa că va trebui să trăiți cu asta. În cazul de față a fost ultima variantă, o mică glumă care s-a transformat precum broasca în Făt-Frumos și a dat naștere unui principiu de viață și a unui post cu care vă chinuiesc în această frumoasă zi de caniculă. Ca să pricepeți, acest principiu este un obiectiv, o dorință și nu neapărat realitate pentru că veață. Voi presupune că ați priceput și nu trebuie să elaborez căci caniculă că doar n-o să zic lene. Nu vă mai țin în suspensie, sunt mai multe șanse să fiți într-o mașină încercând să evitați gropile decât în suspans, de aia suspensie.

    Principiul FNL înseamnă să te străduiești să trăiești Frumos, Natural și Liber. Recunoașteți că v-a lovit la coarda sensilă, sintagma asta sună cu siguranță a motivațională de Fb. Hai recunoașteți, promit că nu mai zic la nimeni, 2 prieteni maxim și nu vor zice numai la alți 200. Să le luăm pe rând:

    Frumos, adică respectuos și curat față de ce ne înconjoară: ceilalți, natura etc. Greu, huh? Pe o scară de la 1 la 10, aș zice 15.

    Natural, adică ținând cont de ritmul tău natural, al corpului și minții tale, dar și al lumii. Și asta aș categorisi-o ca fiind tot simplă.

    Liber, asta-i cireașa de pe un tort greu de înghițit. Adică în conformitate cu dorințele, crezul, principiile, visurile și planurile tale. Respectând legea, bunul simț și regula 1. Dacă nu v-am dat ippon, atunci am scris degeaba.

    Obiectivele, planurile și utopiile sunt repere, sunt marcaje după care ne ghidăm ca să știm în acestă existență, mai ales pentru cei aflați în viață la etapa ”what the fuck is this?” de unde am pornit, cum stăm și când nu vom ajunge niciodată unde ne-am propus. Nu, nu e greșeală, doar optimismul cuiva aflat la etapa mai sus menționată.

    V-am dat de mestecat? Nu? Ok, să fim FNL și nici să nu realizăm!

    Neuronu și hormonu agitați.

  • Până nu se răcește cafeaua…

    Aceasta este cea de-a doua carte care a râs în nas credinței mele despre mine însămi că nu sunt superficială, că văd dedesubturile blabla. Nici aici, nici la Un bărbat pe nume Ove, n-am văzut nica. Dar să le luăm pe rând. Cartea asta nu-i despre cafea sau nu-i doar despre cafea ci despre oameni, relațiile dintre ei, incapacitatea lor de a se exprima în fața celor dragi. Eu am crezut că-i un SF despre călătoria în timp… Am fost destul de aproape, zic eu. Cam la fel de aproape cum e Tokio de Turnu Măgurele. Stilul nipon în care se construiește subtil și cu piese de puzzle micuțe lecția uriașă te face să o judeci rapid și s-o categorisești greșit. În realitate, romanul are o profunzime remarcabilă țesută din mai multe povești de viață și relații ce se intersectează într-o cafenea retro. Aroma inițială (get it?) puternică de SF m-a pus pe cărări greșite, ducându-mă așa într-o zonă de plictis…totuși am zis s-o gat dacă tot am început-o, plus eram curioasă ce se întâmplă cu protagoniștii. Nu vreau să dau prea multe detalii pentru că obiectivele sunt : să vă vina pofta să citiți și apoi să citiți cartea asta. În ce ordine vreți voi. Voi mai spune doar atât: ar fi frumos dacă nu ne-am mai chinui unii pe alții din cauză că nu verbalizăm ce credem, ce simțim. În relațiile cu cei dragi, zic, nu pe FB despre politică, horoscop și reptilieni. În concluzie, citește mai mult ca să înveți, ca să-ți reamintești lecții învățate și uitate, citește ca să știi să scri (da, e intenționat) și să ai cuvinte potrivite în vocabular cu care să-ți construiești relațiile și poveștile. Citește. Neuronu și hormonu care rup cultura în doi.

  • Epifanie

    Acesta este unul dintre cuvintele mele favorite, in primul rand pentru ca este sofisticat si io par cultivata si apoi pentru ca atunci cand se intampla inseamna ca am mai descoperit ceva despre aceasta persoana dusa cu vaca cu care ma cert, ma iubesc, ma urasc etc. Acuma, un pic ma enerveaza ca toate aceste descoperiri epocale pentru mine si absolut lipsite de interes pentru altii se petrec cand traiesti chestii, adica ai experiente, cum ar fi. Asa s-a infaptuit si amu aceasta viziune despre mine. Probabil ca este perfect normala, dar stii cum e, cand ti se intampla tie nu poate fi decat unica si profunda caci este vorba despre tine. Contextul necesar ar fi acesta: eu nu cred si nu incurajez trendul acesta care circula in diferite bule si anume faptul ca femeilor le este mai bine singure ca sunt puternice, independente si se descurca. Nu ma scuipati, sunt de acord cu ultima parte, dar in nici o circumstanta de-a lungul existentei noastre ca specie n-am fost vreodata mai bine singuri. NICIODATA. Nu stiu daca ati inteles ca m-am exprimat “umpic” neclar. Sa mai incerc o data. Cercetatorii britanici au descoperit ZERO instante in care omul a fost mai bine de unul singur vreodata in cei nu stiu cati anisori de cand existam noi. Asa ca e simplu sa demonstrezi ca aceasta ipoteza cu statul de una singura ar fi solutia problemelor feminine are fundamente care dau cu minus. Sau a celor masculine, dar eu le dau cu muierile ca aia stiu mai bine ca asa ma situez eu in prezent. Exista totusi un moment pe care eu il voi numi stiintific etapa “Toti barbatii este porci”. Reprezentantii genului cu siguranta ca ma vor scuipa, dar am noroc: ma indoiesc ca am cititori masculi. Evident ca este o generalizare nerealista, nedreapta si ofensatoare pentru ei. Curat ghinion nenorocos! Imi pare rau, sa zicem ca sunt chit cu ai mai barbati dintre masculi care “crede” ca toate femeile sunt materialiste, profita de ei si alte miaunaturi din astea din categoria “victima fara aparare manipulata cu cruzime”. Ok? Aceasta etapa mai sus mentionata vine de obicei dupa o relatie incheiata mai putin armonios asa cum se intampla foarte rar in viata reala caci toti suntem inteligenti, intelepti, pacifisti etc. Cam in 99% din cazuri, deci neglijabil. Cred ca este destul de intuitiv (ca sa fiu iar sofisticata) ce inseamna mai exact toata aiureala asta, dar simt imperios nevoia (v-am dat pe spate, este?) sa detaliez. Rolurile se impart cam asa: Gigel o ia pe aratura in relatie cu Marcica, ea se ofenseaza, se isterizeaza si il lasa. Ramasa singura, aude pasarelele, simte soarele, totul este liniste si atunci se naste o idee: de ce sa ma mai complic cu stresul, efortul si consumul de timp, suflet si corp cand poate fi asa mereu? Si Maricica din mine adauga: chiar asa! Cam in acest punct banuiesc ca se afla toata suflarea feminina care se bate cu pumnul in chept ca vor sa fie singure tata viata caci este minunat. Sau sunt asa de traumatizate de experientele trecute ca nu vor sa mai riste niciodata, dar asta este deja de domeniul terapiei, domeniu pe care nu-l stapanesc. Dada, sunt romanca care nu are opinie ferma despre ce nu stie. Intelepciunea mea milenara zice sa trecem pur si simplu prin aceasta etapa cu gratie si dand in gropi, adica sa traim mai usor zis si vedem ce-a fi pe partea ailanta. Alt Gigel, probabil. Da, sunt optimista ce pot sa zic. Si m-am urcat pe piedestalul meu de atot judecatoare si va pupez de la inaltime.

  • The Romanian Patient

    Ultimele 6 luni din viață mi le-am petrecut în rolul de pacient. Dintre toatele rolurile pe care mi le-am luat sau mi s-au dat pe ăsta îl urăsc cel mai mult. Cred că această afirmație nu este nici o surpriză pentru nimeni de pe planeta asta. Bănuiesc că toți vrem să fim sănătoși și bogați în loc de bolnavi și săraci. Acest post nu este despre truisme redudante ci despre refulare. Da, sunt aici să mă plâng că acest rol le-a anulat și le-a înghițit pe toate celelalte și mi-a activat multe sentimente nasoale. Deci a ajuns să nu fie doar durere, izolare, renunțare la activitățile care-mi plac, ci și frustrare, anxietate, disperare pentru că nimeni nu reușeste să înțeleagă de ce corpul meu reacționează așa etc. Eu sunt ceea ce societatea numește „o muiere independentă cu o minte a ei proprie pe care ține s-o folosească chiar și conștientă fiind că nu le știe pe toate” care de fapt înseamnă că sunt cineva care își duce luptele și caută soluții așa cum poate și știe și nu așteaptă mură în gură, doar umanul și normalul sprjin și ajutor, când îl cere. Dar iată că mi-am găsit nașul și nu orice naș, unul care pare decis să mă jefuiască de bucuria de a trăi, de a mă face să vânez orice posibilă soluție care până acum s-a dovedit ineficientă. Acest „capăt de linie” sau fundătură, dacă doriți, este foarte, foarte greu de dus mental. Sunt convinsă că acest lucru îmi afectează și starea de sănătate precară, însă nu am instrumentele necesare să gestionez altfel situația. Cel puțin, nu în acest moment. Am norocul de a avea posibilitatea să căut ajutor medical în altă țară datorită familiei mele căci sistemul medical românesc clar nu este capabil să mă ajute. Mi-a dovedit-o de-a lungul celor 15 ani lungi de când caut cauza și soluția problemelor mele de sănătate. Știu că sunt norocoasă să am această opțiune împreună cu posibilitatea financiară, dar și sprijinul familiei și prietenilor. Însă, faptul că sunt „pă supraviețuire” și nu „pă înflorie” atârnă greu pe psihicul meu. Ce fac ca să-mi alin tătă cele? Ce activități mă țin pe linia de plutire? N-aș fi bănuit vreodată asta despre mine, dar cât trăiești înveți. Shoppingul! Profit că sunt reduceri. Adică în loc să țin de bani că Mama Omida zice că voi decarte munți pentru a mă stabiliza cât de cât, eu mă scald în siteuri de țoale. Da, atât de superficială sunt! Pregățiti-vă să vă cer bani!

    Neuronu amorțit și hormonul în vrie…